Meseria „arhitectului de teatru” care imaginează, desenează și apoi înalță decoruri este plină de contradicții. Pe cât de solicitante și amănunțite sunt planurile sale, pe atât de trecătoare sunt volumele asamblate conform acestora. Ele durează cât durează și spectacolele. În vreme ce meșteșugul artistului plastic nu are nicio legătură cu artele performative (actoria, regia, coregrafia), scenograful trebuie să le stăpânească pe toate acestea. El este artistul din afara cercului actorilor conduși de regizor, fiind în același timp mereu în mijlocul lor. Nedescurcându-se deloc în lumina reflectoarelor, pe o scenă expusă unei săli pline, scenograful este artizanul întregului spațiu al acesteia înaintea intrării publicului. Deși niciun spectator nu-l va zări vreodată printre volumele închipuite de el, aerul colorat de filtrele profilurilor și fresnelurilor, care-i inundă construcțiile înfățișându-le, va fi cel pe care toată lumea îl va respira, actori și spectatori, pe toată durata spectacolului. De aceea, artistul cel mai puțin băgat în seamă și căruia i se spune de multe ori „scenarist” este primul invitat de către regizor să facă parte din distribuție, mai înainte chiar de împărțirea rolurilor principale. Scenograful este primul chemat la atribuirea sarcinilor și ultimul primit la culesul laurilor.
„Manualul” de față este mai degrabă al meșteșugarului decât al artistului profesionist. Meseria de scenograf doar se bazează pe cunoașterea meșteșugului. Întrucât ea pretinde și talentul, inspirația, și exercițiul constant al căutării. Iar dacă ultimul se poate învăța, primele se distribuie (sau nu) gratis și complet nedemocratic.