Oricât de temporari nu ar fi factorii care definesc existența umană, oamenii tind fără echivoc să-și prelungească acea situație temporară în care s-au născut pe cât de mult posibil fără a dori să răspundă la ce vor face după asta la urma urmei. Nimeni nu-și dorește să-și părăsească culcușul cald atât timp cât mai emană puțină căldură. O metaforă care redă tactica instinctivă a omului pentru a supraviețui.
Dar ființa antagonistă și imprevizibilă din noi poate supraviețui și lupta pentru viața sa, așa cum un mucenic ar lupta pentru principiile sale, principii pătate de alții cu sângele și durerea acestuia, până când conștiința din noi nu va suferi de gânduri sumbre și decepție. Un trup pe moarte va lupta până la ultima picătură ca să trăiască, o conștiință sănătoasă dar scârbită va îmbrățișa benevol moartea cu sau fără voia trupului ei.
Această neconcordanță dintre trup și conștiință, apare, după părerea mea, dintr-un motiv care poate fi explicat în termenii lumii materiale. Aș zice că așa cum trupul are nevoie de apă și hrană ca să supraviețuiască, tot așa și conștiința de sine trebuie "hrănită" cu ceva anume și dacă un om care suferă de o maladie a spiritului nu va înțelege așa ceva atunci riscă să-și distrugă, fără a înțelege, propria conștiință.